Potate sună “fumată” expresia asta, însă chiar nu îmi vine să cred ceea ce mi se întâmplă în ultima vreme. Totul e atât de ciudat în jur și ca să fie și mai diferit, a murit Vlad… Tu cum te-ai simți să afli că un prieten bun, un om de treaba, care te-a ajutat mereu, care era întotdeauna un zâmbet și o sursă de energie, moare… dintr-o nebunie?

Eu unul mă simt răvășit, plin de întrebări și parcă mă trezesc dintr-un vis, într-o lume în care nimic nu mai seamănă cu ceea ce știam. Nu mi-a fost dor de cimitir, iar azi n-am mers ca să îmi vizitez bunicii adormiti, ci ca să văd cum niște animale acoperă cu pământ lada albă în care zace, nedrept, fostul meu coleg si prieten…

Constat astfel că viața nu mai are nicio valoare și că odată ce te înghite pământul, parcă nici nu te-ai fi născut… Rămîi în mintea prietenilor, îți mai aprind cei dragi o lumânare și cam atât… Și mi-am mai amintit ceva cu durere… De acum încolo am să mai adaug un nume pe pomelnic la moțti la biserică: Vlad. Dumnezeu să de primească la El!